Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională. Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile. Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.