Evreii (în ebraică - יהודים yehudim, uneori עברים = ivrim, בני ישראל Bney Israel = fiii lui Israel sau עם ישראל Am Israel = poporul lui Israel; în antichitate - în arameică: יְהוּדָאִין yehudayin, în latină: judaei sau hebraei, iudei, apoi uneori, în trecut și în unele țări israeliți, în limba idiș:יידן Yiden ,în limba ladino: djudios, în arabă: يهود yahud) sunt un popor, de origine etnico-religioasă, al cărui leagăn s-a aflat în Palestina antică (în ebraică - Eretz Israel = Țara Israelului) și apoi în Diasporă, și care cuprinde pe adepții religiei iudaice sau mozaice și pe cei care s-au convertit la iudaism, precum și o bună parte a urmașilor acestora. Evreii sunt populația majoritară în Israel - 74.2% ( 6.744.000) - în anul 2019. În Israel marea majoritate a evreilor vorbesc limba ebraică modernă. În lume, după unele estimări (2019)[2] în anul 2019 numărul evreilor în lume este estimat la 14,8 milioane din care 6,7 milioane sunt israelieni [3], circa 5,7 milioane locuiesc în Statele Unite ale Americii, circa 450,000 în Franța, circa 392,000 în Canada, 292,000 în Regatul Unit, 180,000 în Argentina, 165,000 în Federația Rusă,în Australia - 112,000, în Germania 108,000, în Brazilia 85,000. Comunități însemnate mai există în Italia, Belgia, Olanda, Ucraina, Belarus, Ungaria, Mexic și Chile. În Elveția trăiesc 19,000 evrei, în Uruguay 16,000, în Suedia 15,000 în Spania 12,000, iar îÎn țările islamice locuiesc circa 27,000 evrei, din care 15,000 în Turcia, 9,000 în Iran, 2,000 în Maroc și 1,000 în Tunisia. În România la recensământul din 2011 au fost înregistrați 3500 evrei.
În antichitate limba vorbită a evreilor a fost ebraica veche și apoi limba aramaică, folosind mai întâi alfabetul paleoebraic, apoi alfabetul ebraic bazat pe cel aramaic păstrat. În cursul răspândirii evreilor în lume ei au vorbit, în afara limbilor popoarelor în mijlocul cărora au trăit, limbi sau dialecte proprii - ca limba idiș - (în rândurile evreilor așkenazi), scrisă în alfabetul ebraic, limba iudeo-spaniolă, judezmo sau ladino (în rândurile evreilor sefarzi) , folosind alfabetul ebraic, și apoi cel latin, dialectele iudeo-arabe - în lumea arabă, dialecte iudeo-neo-arameice ex nashdidan în Kurdistan etc.
Conform cu Vechiul Testament, israeliții sau evreii sunt descendenții celor 12 triburi ale lui Israel, iar iudeii erau urmașii tribului lui Iuda, singurii israeliți rămași după exilul babilonian. Tot potrivit Vechiului Testament, israeliții sau evreii sunt descendenți ai lui Avram (Abraham), prin fiul său, Isac (Ițhac), și fiul acestuia, Iacob (Iaakov, fratele geamăn al lui Esau) și a descendenților lui Iacob pe linie feminină. Iacob, care și-a schimbat numele în Israel, este considerat a fi primul evreu. Evrei sunt și cei care s-au convertit la iudaism și s-au alipit în cursul istoriei de poporul evreu pe pământul Palestinei (Eretz Israel) sau în diaspora. Apartenența individului la poporul evreu este în zilele noastre în mare măsură independentă de păstrarea normelor religioase sau a datinilor, când se bazează pe apartenența etnică a părinților și a bunicilor.
-
Cuvântul evreu (în limba română există și varianta arhaică „ovrei”) provine din limba ebraică. Cuvântul ebraic עברי (ivrí) este înrudit cu verbul עבר „a trece”[4]. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber (ebr. 'Ever), un strămoș al lui Avraam (Abraham, ebr. Avraham), urmaș al lui Sem (ebr. Șem) sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de râu” (Iordan sau poate Eufrat).
Denumirea veche israelit (în varianta de pronunțare slavă și germană -„izraelit”) provine din etnonimul ebraic, בני ישראל, „fiii lui Israel”, unde Israel are semnificația tradiționala biblică de „a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”. Există ipoteza că numele Israel însemna de fapt El (Dumnezeul) este Stăpânitorul.
Variantele etnonimice românești vechi ori regionale, devenite azi mai mult peiorative, bazate pe rădăcina slavizată jid- și sufixate cu -ov (jidov) și -an (jidan) provin din numele propriu ebraic devenit etnonim, יהודה, Iehuda (Mulțumire lui Iahu, sau Iahve, adică lui Dumnezeu) ( יְהוּדִי , iehudí fiind cuvântul cu care evreii se denumesc pe ei înșiși în ebraică). (Variantele din urmă „jidov” și mai ales „jidan” au ajuns să fie preferate în trecut de literatura de propagandă antisemită în limba română). Nume asemănătoare, dar fără conotație peiorativă, s-au păstrat în numeroase limbi - polonă (Żyd), maghiară (zsidó), germană (Jude), engleză (Jew), franceză (Juif sau juif), spaniolă (judio), ladino (djudio), arabă (yahud) sau idiș (Id sau Yid).
Varianta iudeu (astăzi preponderentă în limbaj liturgic creștin și în textele despre evreii antici) are aceeași origine, dar a intrat în limba română prin intermediul latinei și elinei
Denumirea „evreu” care a intrat în uz în limba română modernă e asemănătoare cu denumirea folosită astăzi în limbile italiană („ebreo”), rusă („yevrey”), sârbă, bulgară și greacă („evréos”). În aceste limbi etnonimele provenite din numele ebraic Iehuda („giudeo”, „jid”, „jidov”, „ioudaios”) au căpătat o conotație peiorativă. În limba italiană și numele uzual al religiei iudaice este „ebraismo”, și nu „giudaismo”.
Denumirea „israelian” desemnează pe cetățenii statului modern evreiesc Israel, în majoritatea lor evrei, dar și de alte naționalități minoritare - arabi, cerkezi, armeni etc. Acest termen nu este, prin urmare, sinonim cu cel istoric și religios "israelit".
Etimologie
Poporul evreu[5] este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în antichitate Țara lui Israel, cunoscută în limbile lumii și sub denumirile Canaan sau Palestina. El este numit în limba ebraică עם ישראל, ('Am Israel) „poporul (lui) Israel”, cu atestări archeologice[6] din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt și e datată în jurul anului 1213 î.e.c.)[7] sau העם היהודי - Ha'am Hayehudí).
În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date și a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici și antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru[8]. Termenul „apiru” se referă la făcătorii de fărădelegi care existau la marginea societății, la relativ adăpost față de autoritățile politice.[9]
Potrivit tradiției sale, poporul evreu descinde din 12 triburi, cu legături de familie din antichitate, cu aceeași limbă și religie și-i include și pe convertiții la religia evreilor (religia mozaică). Religia mozaică sau iudaică, așa cum s-a cristalizat după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu a practicat misionariatul printre alte popoare și grupuri confesionale[10]. În istoria evreilor sunt câteva perioade în care populații au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriților[11], un popor canaanit, care era înrudit cu evreii. Familia regală a țării Adiabene (ce coincidea în mare parte cu Asiria de altădată și cu o parte din Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, și, împreună cu ea, s-au convertit și o parte din supușii ei. Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântați la Ierusalim[12].
Conform lui Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard), „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele!!!”[13][14][15][16][17][18]
În diaspora, evreii și-au păstrat tradițiile, limba și religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând și tradiții care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat și limba ebraică, (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea perșilor ahemenizi „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar și în lungile perioade istorice în care în viața de zi cu zi limba uzuală era alta. Din limba ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte și expresii mai ales religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana, belzebut, Geena etc.). La aceasta au contribuit prezența comunităților evreiești în diaspora, dar mai ales răspândirea creștinismului și scrierilor sale sacre, Vechiul si Noul Testament (comunitățile creștine primordiale au fost evreiești).
Religia iudaică, în forma ei ortodoxă, asemănător cu alte culte religioase - creștine, musulmane etc., nu permite căsătorii cu practicanții altor culte, decât prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunității, ca și în cazul altor etnii și obști religioase, în colectivitățile evreiești au apărut uneori și unele boli ereditare foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei și care au fost mai bine depistate și studiate datorită contribuției medicilor si cercetătorilor evrei[19] Evreii căsătoriți cu străini erau în trecut excluși din comunitate și s-au asimilat în sânul altor popoare, iar numărul străinilor convertiți la iudaism a fost în general, neglijabil poate, și datorită statutului social-politic al evreilor diasporei care a fost timp de secole inferior statutului băștinașilor, de exemplu, convertirea obligatorie, în masă în Spania inchiziției și a reginei Isabela sau în România, până după Primul Război Mondial, li s-a refuzat cetățenia română.
Originea poporului evreu
Istoria evreilor din perioada antică, precum a fost descrisă în Biblie, mai ales perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care susțin că o parte din narațiunea istorică biblică ar avea mai mult un caracter mitologic, deși descoperiri arheologice au întărit diverse date care apar în Biblie. Encyclopaedia Judaica(en) (2007) recunoaște că cel mai probabil Moise nu a existat; Comentariul oficial al Torei pentru iudaismul conservator, publicat în 2001, este și el de acord.[20][21][22]
Consensul istoricilor mainstream consideră că sclavia a milioane de evrei în Egipt și exodul a milioane de evrei din Egipt sunt evenimente lipsite de istoricitate.[23][24][25] Peter Enns, un cercetător evanghelic, fost profesor la Seminarul Teologic Westminster, deși credea că Biblia este infailibilă, recunoștea următoarele: pentru poziția că relatarea biblică a Exodului s-ar fi petrecut în mod real nu există dovezi, iar pentru poziția că relatarea ar putea fi plauzibilă (nu dovedită) există cărțile unora ca Hoffmeier și Kitchen.[26] Pentru poziția că evreii au provenit din populația canaanită există dovezi copleșitoare, ceea ce „elimină posibilitatea exodului din Egipt sau a unui pelerinaj de patruzeci de ani prin deșert”, conform lui William Dever.[27] Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie[28] și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.[29]
Întrebat într-un documentar al BBC dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din sec. al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586, după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).[30][31]
Lester L. Grabbe scria că „minimaliștii au triumfat sub multe aspecte”, maximaliști autentici existând doar ca opinii marginale, dar cercetătorii continuă să folosească Biblia drept izvor istoric.[32]
Conform lui Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard), „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele!!!”[13][14][15][16][17][18]
-
-
