Please enable JavaScript.

Coggle requires JavaScript to display documents.

DACIA Traditii, Ritualuri si Cultura - Coggle Diagram

- - - - Cu ajutorul textelor unor cronicari ai vremii, scenelor de pe columna lui Traian dar şi a descoperirilor arheologice, istoricii au strâns informaţii despre obiceiurile prezente în societatea geto-dacă.
      - De exemplu, Herodot şi Iordanes relatau despre ritualul dacilor de a sacrifica un om pe care îl considerau ca fiind un sol trimis marelui Zamolxe şi despre faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii.
    - - Această credinţă îi facea pe geţi, atât pe bărbaţi cât şi pe femei, să nu aibă teamă de moarte şi să considere ”o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci”.
      - ”Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile.
      - Cronicarii antici au fost impresionaţi de atitudinea geţilor în faţa morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor murii în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi"
    - - Femeile din marele neam al tracilor erau înjunghiate la mormântul soţului, fiind o dovadă de mare cinste pentru acestea. Istoricul Ioan Horaţiu Crişan scria că după moartea unui bărbat cu mai multe soţii, văduvele îşi câştigau prin luptă cinstea sacrificiului suprem. Cea care urma să fie sacrificată era preluată de rudele celui decedat şi înjunghiată chiar pe mormântul bărbatului.
      - ”Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc arme şi daruri lângă rug, spunând că sunt gata să trateze sau să lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi are loc o plată, le aşteaptă pe femei peţitorii”
  - - - Unele teorii spun că femeile purtau cămăşi asemănătoare cu iile de astăzi, încreţite la gât, cu mâneci lungi şi largi şi fuste până în pământ, iar capul şi-l acopereau cu o basma.
        ”Îmbrăcămintea lor nu se deosebea mult de aceea, pe care o poartă Românii noştri dela sate şi azi. Aveau haine de pânză, pe care o ţeseau femeile lor din in şi din cânepă, altele făcute din piele de oaie, apoi cingătoare sau şerpar, iţari lungi până la glesne, ţundră şi opinci.”
      - Unii arheologi cred că femeile din Dacia aveau părul blond sau roşcat, rareori negru, pielea de culoare deschisă şi ochii albaştri.
      - Dacii aveau în pază de noapte un om însărcinat cu asigurarea ordinii publice. O inscripţie plasează un astfel de om la Napoca. Nu se ştie dacă paznicii erau o prezenţă obişnuită sau aveau legătură cu vreo vizită importantă.
      - Tatuajul ar fi fost prezent în cultura dacilor. Acesta s-ar fi aplicat pe corp şi chiar pe faţă, ca un semn al apartenenţei la un neam sau ca un semn al apartenenţei sociale.
      - Femeile din familii bogate îşi împodobeau capul cu bijuterii din aur, sub forma acelor de păr sau a inelelor de cârlionţi
      - *Tracii beau vin neamestecat (deloc cu apa) si il imprastiau pe hainele lor, socotind ca este o deprindere frumoasa si aducatoare de fericire
- - - - Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru constructia corăbiilor. Din timpuri vechi, dacii foloseau desigur păcura, dar numai cea găsită la suprafată (căci dovezi privind extractia păcurii nu există decât din epoca romană). Cu sarea gemă (mult folosită atât pentru conservarea pestelui si a cărnii, cât si la argăsitul pieilor) geto-dacii făceau un comert intens, mai ales cu grecii.
        
        Geto-dacii cultivau intensiv si vita de vie. Câtiva termeni dacici legati de aceasta ocupatie au rămas până azi în limba română (butuc, strugure, curpen). Practicau tot atât de intens albinăritul si, bineînteles, pescuitul. Cresteau vite cornute, mici si mari; iar rasa de cai foarte iuti ai getilor era renumită. Dacia era vestită si prin bogătiile ei naturale.
        
        Asemenea celorlalte ramuri tracice, si geto-dacii erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob si mai multe varietăti de grâu. Baza economiei o formau agricultura si cresterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar si cutit de fier încă din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul vitei de vie, târnăcoape, securi, greble cu sase colti, etc.
  - - - Alimentatia lor era echilibrata din punct de vedere nutritional. De baza erau legumele (linte, mazare, spanac, varza, usturoi), fructele (mere, pere, struguri, zmeura) si produsele lactate. Supa de mei, cea de ovaz si hrisca sunt considerate ca fiind preparate uzuale ale vremii. Graul fiert consumat de catre „cei mai viteji dintre traci” la inmormantari a devenit astazi, dupa mai bine de doua mii de ani, binecunoscuta coliva.
      - Potrivit arheologilor, bucătăria geto-dacică era simplă sobră. Dacii mâncau terciuri preparate din cereale, combinate cu alte alimente precum lapte, brânză, ouă miere, spanac, mazăre, ciuperci. Mâncau carne de vită, oaie, porc, cal, pasăre, vânat şi chiar de câine.
      - Nici carnea nu lipsea, dacii fiind crescatori de vite, pescari si vanatori iscusiti. Preferate erau insa mancarurile fierte sau crude. Cuvantul „branza” este de origine daca. Laptele consumat provenea de la vaci si oi.
      - Pe langa cultivatul granelor, apicultura era, de asemenea, practicata in mod curent. Albinele faceau parte dintr-o specie adaptata la climatul zonei carpato-danubiene-pontice, fiind prin urmare foarte productive.
      - Cunoasterea olaritului si prelucrarea fierului faceau posibila nu numai procesarea, ci si conservarea hranei. Mai ales prin afumare sau folosirea sarii. Langa casele dacilor gaseai, pe langa granar, si gropi adanci cu pereti arsi. Mancarea si bautura erau adesea pastrate in oale ingropate in pamant. Ambasadorul roman Flavius Tiberius amintea, in secolul VI i.e.n., printre mancarurile gustate in perioada sederii in Dacia: vitel la gratar, porumbei salbatici fripti, carne la protap, miere, pere zemoase pastrate in fan, struguri albi, roz si negri, mere rosii, aurii, vinuri aromate.
- - - - De-a dreptul impresionantă este cantitatea și calitatea ceramicii geto-dacilor, fapt atestat de descoperirile arheologice. Meșterii daci au început să folosească roata olarului din prima jumătate a sec. V î.e.n. Alți cercetători susțin însă că roata olarului ar fi fost folosită pe teritoriul geto-dacilor începând din sec. III î.e.n. La geții din Dobrogea și din câmpia de sud a Olteniei și Munteniei, tehnica lucrării ceramicii la roată se constată din secolele VI-V î.e.n. Deși ceramica lucrată cu mâna de geto-daci datează dintr-o perioadă mai veche (vasele descoperite la Tariverde datează din sec. VI î.e.n.), o producție locală caracteristică, de ceramică tipic geto-dacă apare mai întâi în perioada secolelor V-IV î.e.n. După o perioadă considerată „medie” (sec. III-II î.e.n.), epoca de aur a acestei ceramici este atinsă între aproximativ 100 î.e.n. și 106 e.n.; dată la care, odată cu cucerirea romană, ceramica geto-dacă va fi mult influențată (și treptat înlocuită) de produsele lucrate cu tehnica de depurare a pastei folosită de romani.
        
        Olarii geto-daci au preluat uneori de la meșterii străini unele procedee tehnice, sau anumite forme și motive ornamentale, imitând (de pildă) cupele grecești de tipul celor din Delos; dar formele vaselor geto-dace sunt în marea lor majoritate originale. Și dacă la aceasta se mai adaugă și faptul că ceramica fină, cerută de clienții bogați, mai era uneori și pictată cu motive animale sau vegetale (mai rar umane), se constată că meșterii olari din Dacia nu erau întru nimic inferiori meșterilor celorlalte popoare antice care la acea dată se aflau pe aceeași treaptă de civilizație.
        
        Chiar din perioada secolelor V-IV î.e.n., când repertoriul de forme era încă sărac, apar, lucrate cu mâna, cele două forme caracteristice pentru ceramica geto-dacă: ceașca cu toartă (așa numita ceașcă dacică) și farfuria cu picior înalt, „fructiera”, cum i se spune de obicei, fiindcă seamănă într-adevăr cu o fructieră clasică. Cea mai veche ceașcă dacică cunoscută (găsită la Schela Cladovei, lângă Turnu Severin) datează din sec. II î.e.n. Ornamentația este încă simplă, reducându-se la linii incizate, alveole făcute cu degetul, precum și proeminențe în relief de brâie, butoane, uneori chiar reprezentări schematice de flori sau animale. În secolele III-II î.e.n. vasele sunt lucrate mult mai îngrijit. Formele de bază rămân aceleași, dar cu un număr mare de variante și (fără a fi încă pictate) cu un mult mai bogat repertoriu ornamental: brâu în relief cu alveole, toarte (în cazul cănilor de lux) lucrate în torsadă, ornamente lustruite. Nu este, firește, cazul chiupurilor, a vaselor mari servind la păstrarea proviziilor, îngropate în pământ și atingând chiar o dimensiune de 2,20 m.
        
        În perioada ei de apogeu (sec. I î.e.n.-sec I e.n.), ceramica geto-dacă era în general lucrată cu roata (această tehnică predominând cantitativ în sec. I e.n.). Apar acum, sub influența ceramicii elenistice, vasele pictate: peste angoba (vopseaua) alb-gălbuie, motive geometrice, mai simple sau mai complicate, elemente vegetale redate fie naturalist fie stilizat, reprezentări (niciodată umane) de păsări și animale reale sau fantastice. Culorile folosite sunt de obicei roșul și brunul (în diferite nuanțe); mai rar, galbenul și negrul. Păsările și animalele sunt redate în mișcare sau în repaos, uneori având probabil semnificații simbolice și fiind, poate, angajate într-o compoziție, într-o scenă; dar până în prezent nu s-a descoperit niciun vas întreg care să confirme această presupunere.
    - - Hadrian Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune că la Sarmizegetusa, pe lângă construcții religioase există și un templu-calendar. Demonstrația lui se bazează pe faptul că marele sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit și un cerc de stâlpi groși din lemn).
        
        Geto-dacii au excelat si in ceea ce priveste cunostintele de astronomie. Calendarul utiliat de acestia insuma 365,242197 de zile, in timp ce anul astronomi stabilit in perioada moderna a fost calculat la 365,242198 de zile, astfel ca eroarea, raportata la vremurile despre care vorbim, este una aproape nesemnificativa. De altfel, calendarul dacic era mult mai precis decat cel iulian, utilizat de romani. Eroarea calendarului dacic era de 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h15’3″pe an, in timp ce calendarul roman avea o eroare de 6h 48′ si 46″ pe an.
- - - - Textul lui Iordanes, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost chiar transcrise. Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea. Dar tot el adaugă Aceste informații le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoașterea scrisului și lipsa de învățătură a tracilor. Aristotel, contemporan cu Androtion, se întreabă în Probleme, XIX, 28 - De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoașterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârși?. Această populație este localizată de Herodot la izvoarele Mureșului.
        
        Dio Cassius (Istoria romană, LVIII, 7, 1.) ne spune că Domițian trimisese la Roma între altele și o pretinsă scrisoare a acestuia, despre care se spune că a plăsmuit-o el. În aceeași lucrare, Dio Cassius mai arată că în momentul în care Traian a pornit împotriva geto-dacilor și se apropia de Tapae... i s-a adus o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burii sfătuiesc să se întoarcă și să facă pace.
        
        Arheologul și istoricul român Constantin Daicoviciu consideră că pe vremea lui Burebista, scrisul era folosit pentru însemne religioase, politice, cu litere grecești, iar în vremea lui Decebal s-a trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consideră însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiștea Muncelului reprezintă un album de nume de regi, mari preoți și alți demnitari (Istoria României, I, 1969, p. 327-328).
        
        Pe un vas descoperit la Ocnița-Cosota (jud. Vâlcea) apare inscripția în greacă Regele Thiamarcos. Pe un alt vas găsit la Grădiștea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS PER SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simplă marcă de olar.
  - - - Cunoscutul geograf grec din epoca romană, Strabon, afirmă despre daci că "au aceeași limbă ca și geții" care "sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii." Din afirmația lui Strabon se deduce o relație lingvistică între daci și geți, dar totodată o relație între limba vorbită de daci și cea vorbită de traci. Geograful grec însă nu își argumentează afirmația, opinia sa nefiind confirmată direct de alți autori. Indirect, prin faptul că romanii i-au numit daci pe geți așa cum susține printre alții și Pliniu cel Bătrân, se poate considera și o anumită relație lingvistică.
      - O altă sursă privind limba dacilor se regăsește în Tristele și în Scrisorile din Pont ale poetului roman exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, care inițial mărturisește că nu înțelege limba vorbită de geți și că geții, la rândul lor, râd prostește la auzul poemelor recitate de Ovidiu. Poetul, însă, afirmă ulterior că a învățat limba geților și că a și scris un volum în limba acestora, în al șaselea an de exil, acesta fiind azi pierdut.