SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
Antropologului american Edward T. Hall. În concepţia acestuia, spaţiul şi timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara conştiinţei” ( Hall, 1979).
Conform lui Hall, proxemica „investighează modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiilor în case şi clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor” (apud Rovenţa-Frumuşani,1999).
Problemele legate de comunicarea prin intermediul spaţiului au stat şi stau în atenţia nu numai a antropologilor, ci şi a sociologilor, psihologilor, urbaniştilor, cercetători ai artelor vizuale şi ai comunicării sociale şi interculturale.
Conform autorului citat, din perspectiva comunicării nonverbale, interesează conceptele de : distanţă socială, spaţiu personal, sferă privată, şi teritorialitate.
Edward Hall (1971) a fost printre primii care a evidenţiat că percepţia şi utilizarea spaţiului corespund unor modele culturale, spaţiul însuşi fiind o dimensiune a culturii
Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici în culturile vestice (europene şi nord-americane) şi cele estice (asiatice, orientale).
Un alt aspect al percepţiei culturale a spaţiului este legat de funcţiile acestuia. În cultura clasei de mijloc din SUA, ca şi din majoritatea culturilor europene vestice, locuinţa este compusă din spaţii distincte în funcţie de activităţile domestice: dormitor, cameră de zi, cameră de servit masa, cameră pentru hobby-uri etc.
Şi în Japonia contemporană, utilizarea spaţiului reflectă ierarhia şi orientarea de grup.
E.T.Hall a remarcat (1971) că diferenţele dintre modelele nord-american şi european în percepţia şi utilizarea spaţiului se reflectă şi în organizarea oraşelor.
În cultura indiană, se regăseşte ideea de superioritate şi inferioritate în privinţa utilizării spaţiilor, însă cu alte semnificaţii decât în culturile vestice.
În cultura japoneză, proxemica reflectă „temele culturale” ale afinităţii intragrup, ierarhia şi echilibrul (McDaniel, 2003). Atitudinea japonezilor faţă de spaţiul personal este complexă şi totodată contradictorie.
„Cultura şi deopotrivă genul determină în mod hotărâtor tipul de spaţiu personal pe care indivizii îl utilizează în interacţiunile lor. Membrii din multe culturi tind, în general, să interacţioneze la distanţe mai mici decât o fac albii din America de Nord” (Borisoff, Merril, 2003).
Dolphin (1988) a stabilit că „utilizarea spaţiului personal e influenţat de sexul indivizilor ce interacţionează şi diferă în mod substanţial de la o cultură la alta”.
Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată de către Edward T. Hall, (1959, apud Chelcea et alii, 2005) pentru a desemna studiul percepţiei şi utilizării timpului.
Cartea sa referitoare la timp ca element cultural , The Dance of Life (1983) rămâne o lucrare fundamentală, de referinţă pentru toţi autorii interesaţi de înţelegerea acestei problematici complexe.
Experienţele şi observaţiile lui E.T.Hall în contactul cu culturi diferite de cea americană (europeană, japoneză, triburi de amerindieni ş.a.) l-au condus la concluzia că, în privinţa percepţiei şi utilizării timpului, există două maniere fundamentale şi diferite.
„ Societăţile complexe îşi organizează timpul în cel puţin două maniere diferite : (1) evenimentele sunt programate ca unităţi separate – un singur lucru într-un anumit timp – precum în Europa de nord sau (2) conform modelului mediteraneean al implicării în mai multe lucruri deodată. Cele două sisteme sunt, în mod logic şi empiric, distincte” (Hall, 1983).
Acestea au fost denumite de autor timp monocron şi timp policron. Distincţia funcţionează şi este vizibilă atât la nivelul culturilor, al organizării lor sociale, administrative, cât şi la nivelul existenţei individuale.
Culturile monocrone, cum sunt cele vestice, tind să dea un caracter sacru organizării timpului.
În sistemele monocrone, care au făcut posibilă apariţia societăţilor industriale, după cum remarcă Hall, timpul este considerat o realitate tangibilă.
Expresii metaforice precum „am pierdut timp”, „am câştigat timp”, „mi-am omorât timpul”, „a trecut timpul” ş.a. sunt înţelese ad litteram. „Americanii confundă uneori orarele şi programele cu realitatea” (Hall, 1983).
Organizarea de tip monocron izolează indivizii, limitează şi sărăceşte contextul interacţiunilor interpersonale, îi determină să gândească şi să perceapă realitatea într-o manieră fragmentară.
Organizaţiile monocrone, administrative, industriale, educaţionale au şanse mai mari de a se dezvolta dar , pe măsură ce se dezvoltă, se închid în ele însele şi, neţinând cont de caracteristicile propriei lor structuri, tind să devină rigide.
Indivizii monocroni acordă cea mai mare importanţă muncii, programelor şi procedurilor dar existenţa lor contravine adeseori oricărei logici a existenţei umane.
Culturile policrone, din care fac parte cele estice şi sud-europene, pun accentul mai degrabă pe angajamentul individului şi îndeplinirea sarcinilor, decât pe respectarea unui anumit orar. Timpul este tratat într-o manieră mai puţin concretă decât în sistemele monocrone.
Policronia este asociată cu activităţile informale şi cu numeroasele sarcini de îndeplinit simultan.
În organizaţiile de tip policron , deşi aparent neorganizată, colaborarea între şefi şi angajaţi este mai strânsă şi bazată pe relaţii interpersonale.
Indivizii policroni concep rar timpul ca fiind „pierdut” şi îl consideră mai degrabă ca un punct de plecare decât un traseu.
O observaţie importantă a lui Hall (1983) se referă la faptul că nici o cultură nu este exclusiv monocronă sau policronă. Culturile minoritare din SUA, de origine hispanică, sunt în mare măsură policrone.
„Timpul este uman. Natura cunoaşte numai schimbări”, afirmă Hall (1983). A „spune” timpul este o invenţie a oamenilor.
O altă remarcă a lui Hall se referă la faptul că nici unul dintre modelele temporale nu este ideal, ambele au atât avantaje cât şi inconveniente. În contactele interculturale, necunoaşterea diferenţelor şi a specificului în privinţa percepţiei şi utilizării timpului dau naştere unor disfuncţionalităţi în comunicare.