Please enable JavaScript.
Coggle requires JavaScript to display documents.
LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE - Coggle Diagram
LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE
Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal şi cel nonverbal, care în situaţiile concrete de interacţiune sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependenţă între cele două.
Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacţie de răspuns din partea receptorului) precum şi un feed-forward ( construirea şi comunicarea mesajului de către emiţător în aşa fel încât să se obţină reacţia dorită de acesta), Thomas Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de informaţii şi idei, contactul intelectual şi emoţional între interlocutori , influenţa.
La întrebarea cum şi de ce oamenii folosesc limbajul verbal, autorul răspunde prin enumerarea unor efecte şi caracteristici ale acestui tip de limbaj:
prin limbaj putem să ne îmbunătăţim adaptabilitatea la mediu
stabilim o ordine, o selecţie în percepţiile şi cunoştinţele noastre
creăm, definim, redefinim, distingem categorii şi concepte, denumim/denotăm diferitele aspecte ale realităţii, situaţii, sentimente etc.
etichetăm categorii şi le tramsmitem celor cu care interacţionăm
creăm semnificaţii, cu ajutorul cărora putem manipula, simbolic, seturi de categorii şi concepte, deopotrivă concrete şi abstracte
limbajul verbal este „economic”, deoarece ne permite să folosim cuvintele în locul entităţilor
limbajul ne ajută să dezvoltăm şi să comunicăm înţelesurile conotative ale cuvintelor şi conceptelor
cu ajutorul limbajului verbal putem gândi şi comunica cu alţii despre evenimente trecute, prezente şi viitoare
limbajul verbal este flexibi
utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi şi relaţiona punctele comune ale conceptelor şi înţelesurilor care pot îmbunătăţi eficienţa comunicării referitoare la noi, la alţii, la context etc.
După D. Kabagarama (1993), principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt: eficienţa (un număr limitat de sunete se referă la o mulţime de obiecte, concepte, experienţe) şi productivitatea (aceleaşi cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a produce semnificaţii diferite).
Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală, Samovar şi Porter (2003) evidenţiază relaţia de reciprocitate şi interdependenţă dintre limbaj şi cultură :Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de cultura respectivului, pentru că limbajul nu este numai o formă de conservare a culturii, ci şi un mijloc de a împărtăşi cultura.
Că orice limbă este un sistem arbitrar de semne şi simboluri, respectiv că aceleaşi obiecte, concepte, realităţi, deci aceleaşi semnificaţii sunt exprimate prin cuvinte diferite în diferitele limbi este un fapt cunoscut şi general acceptat. În termenii semioticii, este vorba despre semnificanţi diferiţi ai aceloraşi semnificaţi.
La relaţia limbaj – comunicare – cultură se referă şi studiul cercetătoarei americane Mary Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a comunica în interacţiunile sociale, exprimându-şi experienţa şi totodată creând experienţă.... Cuvintele reflectă atitudinile, convingerile, punctele de vedere ale vorbitorului...
Diversitatea în ce priveşte categoriile limbajului duce la diferenţe culturale în gândire şi percepţiile despre lume, fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”.
Aceasta evidenţiază relaţia de influenţă reciprocă dintre limbaj şi cultură: „Nu toţi observatorii sunt conduşi de aceeaşi evidenţă fizică spre aceeaşi imagine a universului, doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt similare sau pot, într-un anumit fel, să fie echilibrate.
Problematica limbajului şi a relaţiei sale cu cultura i-a preocupat şi pe unii antropologi. George Herbert Mead, unul dintre fondatorii perspectivei „interacţionismului simbolic” în teoria socială considera, în opoziţie cu teoriile behavioriste, că oamenii utilizează limbajul pentru a crea situaţii şi a indica acele lucruri care ajung să fie importante, semnificative în raport cu realitatea
În concepţia lui Mead, limbajul are un rol formativ, deoarece e o acţiune simbolică, ce creează substanţa culturii (apud Johnson, 2003
Culturile , ca sisteme complexe, sunt compuse din numeroase şi diferite sisteme simbolice care generează înţelesuri. Limbajul leagă între ele aceste sisteme într-un mod special şi serveşte ca principal sistem de înţelegere pentru contactele dintre oameni.
Johnson propune 6 axiome ale limbajului, înţeles ca resursă culturală :
„Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”
„Indivizii posedă o cunoaştere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”
„În societăţile multiculturale, ideologia grupurilor culturale dominante produce modele/reguli culturale abstracte, artefacte şi practici culturale ale limbajului care trec sub tăcere sau marginalizează alte grupuri culturale”
„Grupurile care au fost dominate, subjugate, marginalizate, care sunt obiectul prejudecăţilor, discriminărilor şi care se află în poziţii de inferioritate de orice fel, posedă o conştiinţă şi o cunoaştere mai explicită despre componentele culturii proprii, precum şi a sistemelor culturale ale altora”.
„Cultura şi discriminările ei sunt transmise de la o generaţie la alta (sunt fondate istoric) precum şi în mod constant reînnoite şi schimbate (inovate)”
„În societăţile multiculturale, culturile se influenţează unele pe altele, inclusiv în ce priveşte sistemele discursive”.