Please enable JavaScript.
Coggle requires JavaScript to display documents.
MODALITĂȚI DE COMUNICARE VERBALĂ - Coggle Diagram
MODALITĂȚI DE COMUNICARE VERBALĂ
În scrierea artistică, în opera literară de orice gen şi specie, cuvântul e singurul mijloc prin care sunt zugrăvite atmosfere şi aspecte, culori şi stări, spaţii şi evenimente, situaţii şi caractere.
Ca modalităţi de transpunere a subiectului artistic, descrierea şi naraţiunea, alături de vorbirea directă şi vorbirea indirectă, constituie un tot întreg- opera literară.
DESCRIEREA INTERIORULUI
Cadrul în care se desfăşoară acţiunea poate fi zugrăvit sub diferite aspecte: acelaşi interior poate rămâne neschimbat, subliniindu-se faptul, sau se poate modifica conform circumstanţelor, acelaşi eveniment se poate produce în diferite încăperi.
După şablon, descrierea interiorului cere informaţii cu privire la planul încăperii, obiecte de mobilier, ordinea şi curăţenia, alte obiecte sau caracteristici.
Viziunea asupra interiorului descris poate fi a autorului, acesta e prezent în comunicarea verbală, sau poate fi a unuia din eroi, şi atunci viziunea lui asupra lucrurilor e alta, precum alte sunt şi scopurile urmărite.
La fel prin descrierea interiorului, se creează frecvent o atmosferă cromatică, specifică stărilor sufleteşti sau caracteristică unor sentimente.
De observat, că cele mai ample şi detaliate descrieri ale interiorului apar în textele dramatice, lucru firesc, deoarece prin ele scriitorul îi comunică scenografului, pictorului- decorator cum trebuie aranjată scena, fără să lipsească detaliile cele mai semnificative la prima vedere, dar care îşi au rostul în cele ce se vor juca: o fotografie pe perete, o garafă cu apă, o armă sau o poliţă cu cărţi.
Sunt foarte sugestive chiar înseşi cuvintele ce vor numi obiectele dintr-o încăpere, atunci când analizăm o lucrare cu caracter retrospectiv, istoric.
Sub aspect gramatical, descrierea interiorului are caracteristici uşor de observat: preponderenţa substantivelor şi a adjectivelor, utilizarea verbelor, preferinţa pentru structuri sinactice ramificate, cu propoziţii nominale şi multe unităţi sintactice omogene.
DESCRIEREA LOCALITĂŢII
Descrierea localităţii solicită informaţii despre ei goegrafică, despre localităţile vecine, despre păduri, lacuri, râuri, munţi, drumuri.
Două momente par mai importante atunci când se face analiza descrierii sau se descrie o localitate: cei care au văzut localitatea trebuie s-o recunoască după descriere, cei care vor cunoaşte descrierea trebuie să identifice, la o eventuală întâlnire aceaşi localitate.
E absolut diferită situaţia când scriitorul zugrăveşte verbal o localitate realmente existentă de situaţia când se face descrierea unei localităţi imaginare.
În orice lucrare artistică scriitorul va insista numai asupra acelor obiecte, care au vreun rol în dezvoltarea subiectului sau vin să complinească prin ceva imaginea artistică.
Descriind o localitate, autorul tinde să concretizeze spaţial cadrul dezvoltării subiectului, se alege evenimentul şi locul, să motiveze întru-câtva numele propriu al obiectului spaţial.
La descrierea localităţii, natura moartă este deseori animată prin personificări, înviorată prin comparaţii, caracterizată prin epitete.
DESCRIEREA NATURII
În textul artistic, un rol deosebit îl va juca acel cadru natural, în care e plasată localitatea sau clădirea, pe fundalul căreia se desfăşoară evenimentele.
Dacă descrierea interiorului sau a localităţii e preferată de prozatori şi dramaturgi, descrierea naturii este, mai întâi de toate, un domeniu al poeziei.
Descrierea naturii, ţinând mai mult de genul liric, adică fiind trecută prin viziunea, prin sufletul scriitorului, poate să difere chiar la prezentarea aceluiaşi obiect.
O descriere detaliată a naturii include neapărat numeroase atribute- adjective, participii, substantive- nu numai denumiri de culori, ci şi alte caracteristici, calificative, însuşiri, aspecte, etc.
Sunt inepuizabile posibilităţile de a descrie natura.
PORTRETUL
Necesitatea de a prezenta aspectul exterior al personajelor literare este totuşi deziderat: autorul e liber să nu ne comunice nimic despre fizicul eroului pe care l-a plăsmuit.
Protagonistul unei opere literare se va memoriza nu numai prin calităţile sufleteşti şi sentimentele lui, ci şi printr-un exterior om viu văzut în realitate.
Proza scurtă nu are spaţiu pentru portrete detaliate, de aceea aici atestăm un detaliu- două din înfăţişarea protagonistului.
Poezia lirică se axează deseori pe o trăsătură, un detaliu, restul textului fiind meditaţii
pe marginea
.
Textul dramatic, cu specificul său, se referă la exteriorul personajelor sau prin remarca autoricească, sau prin replica vreunui personaj.
Portretele verbale ale unor personaje istorice, comune pentru mai multe scrieri vizând acea personalitate, impun scriitorului respectarea şi păstrarea unor informaţii veridice, care nu pot fi ignorate.
Caracteristica verbală a fizicului unui personaj literar cuprinde următoarele parametri: statura, constituţia, abilitatea mişcărilor, tenul şi forma feţei, nasul, ochii, buzele, urechile, bărbia, părul şi coafura.
Ca orice descriere, portretul cere şi admite figuri de limbaj expresiv: epitete, metafore, metonimii, dar mai ales comparaţii.
NARAŢIUNEA
Fiind axată pe natura statică, pe repaos, descrierea este alcătuită preponderent din substantive şi adjective, cu echivalentele lor.
Naraţiunea pare la prima vedere, mai accesibilă şi mai uşor de realizat decât descrierea, mai ales dacă stăpânim bine subiectul ce urmează a fi narat.
Într-o proză scurtă sau în versuri atestăm o singură linie de subiect, pentru prezentarea artistică a căreia s-a şi scris textul.
Reproducerea subiectului unei lucrări de proză necesită o permanentă grijă de consecutivitatea, coerenţa expunerii.
Poezia lirică porneşte de la naraţiune doar ca să aibă prilej de meditaţie, doar ca să se facă nişte destăinuiri în legătură cu cele narate: căci motivul unei poezii lirice poate fi oricare.
Naraţiunea este axa pe care se construieşte poezia.
MONOLOGUL
Alături de variantele descrierii şi de naraţiune, în pânza operei literare importă şi felul în care e concepută comunicarea, ce loc îi revine autorului- scriitor.
Parametrii monologului în text artistic sunt diferiţi.
Lingvistica unui monolog, permanent şi conceptual, în poza de proporţii, ne obligă să urmărim două planuri: unul- al vorbirii directe, al monologuluipropriu-zis, altul- al comentariului, al interpretării, al replicii interioare, al aşa- numitelor cuvinte ale autorului, într- o comunicare.
Pe lângă romane- monolog,cunoaştem numeroase proze mai mici, povestitoare şi povestiri scurte, narate tot de la persoana întâi.
Monologul apare şi ca o parte integrantă a lucrării literare: un monolog citat, un discurs reprodus în întregime, o cuvântare inclusă în text au o structură de comunicare finită care poate exista în afara macrocontextului.
DIALOGUL
Dialogul, ca formă de comunicare între cel puţin două personaje, se încadrează în textul artistic, alături de alte modalităţi de exprimare artistică.
Lucrarea concepută ca dialog mizează pe replică expresivă şi adresare grăitoare.
Preferinţa pentru dialog se poate explica prin posibilitatea de anu comenta, de a nu interveni, de a nu nominalizapersoanele.