TITLUL TEXTULUI LITERAR- cuvinte, îmbinări pe care autorul le-a plasat în capul scrierii sale.
Prin titlu autorul ne orientează spre mesajul textului
Memoria ne va furniza imediat, printr-un lanț asociativ, idei, subiecte, vom retrăi sentimente încercate odinioară.
Un titlu este întotdeauna legat cu subiectul scrierii pe care o nominalizează.
Poziția forte a titlului, legătura acestuia cu textul, multiplă și pluridimensionslă, poate fi realizată în cele mai diverse moduri:
Un text artistic se poate chiar construi pe reluarea regulată a cuvintelor titulare.
De rând cu situația tradițională de codificare și, respectiv, decodare a unui titlu, reluat frecvent în text, atestăm deseori cazuri de unică apariție a formulei respective.
În textul poetic, se recurge deseori la intitularea prin sensul inițial sau printr-un cuvânt repetat cu insistență.
Un gen aparte de titluri, deosebit de expresive, sunt cele nereluate în text.
Deseori titlul, lipsind din text, orientează de la bun început spre o stare de spirit specifică, el conturează atmosfera lucrării.
click to edit
c) cuvintele din titlu lipsesc în text;
b) cuvintele din titlu apar incidental în text;
a) cuvintele din titlu sunt reluate în text;
În lipsa titlului citat, am fi liberi să înțelegem textul ca o simplă relatare despre preferințele literare ale diferitelor generații de cititori.
Autorul are posibilitatea să stabilească între text și titlu o legătură organică, susținută prin lexicul bucății literare, sau să plaseze în poziția forte a textului, un titlu mai puțin semnificativ, dar care intrigă, surprinde, captivează.
Procedura intitulării, de altfel, este puternic influențată de modelele existente în literatura universală.
Sub aspectul afectivității, de menționat că un titlu aluziv, cifrat, intrigant este mai expresiv decât unul care numește eroul său, tangențial, subiectul operei.
Prin dublarea titlului scriitorul poate urări scopuri diferite:
- să accentueze profilul sau mesajul lucrării;
- să prezinte sub alt aspect problematica sau personajele lucrării;
- să indice parametrii de gen și specie ai textului;
Este mai complex titlul însoțit de dedicație.
Textul are un titlu propriu, expresiv și sugestiv, dar putem purcede la analiza lucrării numai după ce vom comenta suficient numele cuprins în dedicație.
Dedicația nominalizează, de regulă, personalități, din cultura și literatura națională, iar cititorul trebuie să știe cine e personalitatea dată, cum e argumentată dedicația textual.
În fine, dedicația poate fi mai puțin pretențioasă, ba chiar și mai puțin inteligibilă, mai puțin organic sau chiar deloc legată cu textul.
Uneori, dedicația și titlu se contopesc.
Putem evidenția două categorii distincte de titluri:
- sugestive;
- non-sugestive;
Multitudinea posibilităților de a exprima concepția prin titlu:
A. TITLU CA INDICE DE GEN ȘI SPECIE
- Titlul operei literare e numai denumirea speciei;
B. TITLU CA FORMULARE A TEMEI
Titlurile ce indică tema sau subiectul pot fi și cele mai intrigante, dar și cele mai puțin semnificative.
C. TITLU CA FORMULARE A IDEII
Ideea operei literare, pe care cititorul trebuie s-o deducă în urma lecturii, după ce analizează și comentează textul artistic, este formulată uneori de însuși scriitorul și plasată într-o poziție forte: în titlu.
D. TITLUL CA NUME AL PERSONAJULUI (PERSONAJELOR) LITERAR
Posibilitatea de a-i anunța, de la bun început, cititorului cine este eroul central al operei artistice respective, nominalizându-l în titlu, este exploatată pe larg.
E. TITLUL CA CIRCUMSTANȚĂ
În comunicarea artistică, circumstanțele au importanța incontestabilă de plasare a acțiunii în timp și spațiu, în legături de cauză și efect.
F. TITLU ÎMBINARE STABILĂ DE CUVINTE
Citatul, extras dintr-o operă literară cunoscută, apare în calitate de titlu al altei opere literare extrem de rar.