Please enable JavaScript.
Coggle requires JavaScript to display documents.
Fonetica și stilistica Cuvinte cheie: Stilistica Eufonia Motivarea…
Fonetica și stilistica
Cuvinte cheie:
Stilistica
Eufonia
Motivarea
Figuri de sunet
Stilistica
este ştiinţa care are ca obiect de studiu mijloacele de expresie ale vorbirii unei comunităţi, considerate din punct de vedere afectiv
Eufonia - Efectul acustic muzical, rezultat din combinarea/repetarea sunetelor în cuvânt sau din alãturarea cuvintelor în frazã.
O limbã cu preponderenţã vocalicã este consideratã mai eufonicã decât o limbã în care predominã consoanele/grupurile consonantice. În limba românã raportul de frecvenţã dintre vocale (plus diftongi, triftongi) şi consoane/grupuri consonantice este extrem de echilibrat
Statistica oferită de Alexandra Roceric Alexandrescu:
româna: V: 49,4%; C: 49,74%
franceza: V: 43,36%; C: 56,64%
italiana: V: 47,74%; C: 52,27%
germana: V: 38,86%; C: 61,14%
engleza: V: 37,4%; C: 62,6%
ceha: V: 40,73%; C: 59,13%.
Motivarea - Caracteristica atribuitã unui numãr limitat de semne lingvistice, în opoziţie cu majoritatea semnelor care au un caracter arbitrar sau nemotivat sub aspectul relaţiei extrinsece dintre semne şi realitatea extralingvisticã.
O problemã care se pune frecvent în lingvisticã este cea a valorii semnificative nemijlocite a sunetelor, adicã dacã sunetele au sau nu vreo relaţie directã, prin materialitatea lor însãşi, cu semnificaţia semnelor care le compun şi cu ”lucrurile” pe care acestea le desemneazã.
Caracterul motivat poate fi apreciat din mai multe perspective:
o motivare absolutã, când forma sonorã evocã unele trãsãturi ale conţinutului denumit, ca în cazul interjecţiilor și al onomatopeelor
o motivare relativã, care nu se manifestã la nivelul formei fonetice
o motivare externã care se bazeazã pe o relaţie între lucrul
semnificat şi forma semnificantã, în afara sistemului lingvistic: motivare foneticã directã şi naturalã în onomatopeele care se bazeazã pe o analogie între forma fonicã şi lucrul numit.
motivare metasemicã în cazul schimbãrilor de sens.
motivarea internã, când provine din interiorul sistemului lingvistic.
motivarea morfologicã este tipul cel mai general şi cel mai productiv la nivelul derivãrii (progresive şi regresive) şi al compunerii
motivare paronimicã, mai puţin regulatã şi accidentalã se bazeazã pe confuzia unor forme omonime sau paronime
Simbolismul fonetic derivă din motivarea semnului şi reprezintã posibilitatea sunetelor de a evoca anumite reprezentãri, iar, pe de altã parte, reprezintã o teorie care presupune cã se poate atribui sunetelor o valoare semanticã denotativã sau conotativã.
Figuri de sunet
Denumirea generalã datã clasei figurilor de sunet, accidentelor sau licenţelor fonetice utilizate în limbajul poetic este aceea de metaplasmã. Se realizeazã prin adãugare (proteza, epenteza) ori prin suprimare de sunete (afereza, sincopa, apocopa). În limbile moderne, metaplasma favorizeazã rima.
Clasificarea se realizează prin:
suprimare: afereza, apocopa, sincopa, sinereza;
adãugare: epenteza, rima, aliteraţia, asonanţa, paronomaza;
suprimare-adãugare: calamburul, substituirea de afixe,
formele preluate din limbajul copiilor;
permutare: anagrama, metateza, palindromul.
Aliterația
Figurã de sunet care constă în repetarea consoanelor sau a silabelor iniţiale (prin extensie, şi a celor aflate în poziţie medialã sau finalã) într-o secvenţã de cuvinte apropiate în enunţ.
Funcţia de bazã a aliteraţiei este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (onomatopeele) fie expresiv în afara armoniei imitative;
Aliteraţia are în text şi funcţia unificatoare de a grupa sintactic (rar şi semantic) termenii apropiaţi prin omofonie
Asonanța
Figurã de sunet, formã a omofoniei, constă în repetarea vocalei accentuate în douã sau mai multe cuvinte care se succedã; este varianta vocalicã a aliteraţiei.
Rima
În formele versificate ale enunţului, rima presupune identitate fonicã (omofonie) a finalelor de vers, începând cu ultima vocalã accentuatã şi cuprinzând toate sunetele care îi urmeazã; dacã identitatea nu e perfectã, finala de vers nu se realizeazã ca rimã, ci ca asonanţã (necoincidenţã în domeniul consoanelor de dupã vocala accentuatã
Clasificarea rimelor în funcție de:
a) întindere - lungimea lanţului fonetic identic, care constituie bogãţia şi adâncimea rimei: rime bogate și rime suficiente
b) expresia morfologicã: rime sincategoriale, rime hetercategoriale, rime compuse
c) structura metricã - determinã urmãtoarele categorii de rime, în funcţie de poziţia silabei pe care cade accentul: oxitone și paroxitone
d) succesiunea în strofã dã naştere urmãtoarelor tipuri de rimã (arbitrar, se ia în considerare catrenul): alăturate, încrucișate, îmbrățișate, monorima
e) corectitudinea - din acest punct de vedere, rimele
sunt: perfecte și imperfecte
f) factorii semantici: rime banale și rime expresive
g) alte tipuri de rimă: rima interioară, rima ecou sau concentrică
Ritmul
ritmul este orice formã de periodicitate perceputã, reluare mai mult sau mai puţin regulatã a unui reper constant, indiferent de natura acestuia
Ritmurile sunt:
naturale
fiziologice
artificiale