La subiecţii ambliopi, explorarea vizuală este neorganizată, fie datorită exacerbării activităţii de investigare vizuală a stimulilor, fie datorită fixării rigide a privirii pe anumite “fragmente’ sau zone ale obiectului-stimul. percepţia vizuală, în desfăşurarea ei procesuală, este lipsită în mare măsură de caracterul instantaneu şi de automatizare, fiind necesare mai multe fixări ale privirii pentru receptarea informaţiei, paralel cu eforturile de conştientizare şi de interpretare a imaginii.
în pofida acestor eforturi, mai ales în cazul stimulilor complecşi pe care subiectul nu i-a mai întâlnit în experienţa sa anterioară, imaginea perceptivă rămâne lacunară, parcelară şi imprecisă.
Aceste caracteristici ale imaginii perceptive se întâlnesc şi la ambliopii la care se manifestă “fixarea pe fragment”, ca efect al tendinţei de a renunţa la “efortul de a vedea”, datorită insuficienţelor manifestate la nivelul vederii foveale şi a celei periferice precum şi la nivelul interrelaţiilor dintre aceşti parametrii şi “prizei de informaţie” pe cale vizuală.
În condiţiile ambliopiei, insuficienţele funcţionale ale vederii duc la o slabă organizare a activităţilor oculo-motorii explorative şi la disfuncţii ale procesului analitico-sintetic vizual.
Caracterul confuz, parcelar, greşit al unor reprezentări îngreunează sau fac imposibilă discriminarea perceptivă şi identificarea categorială a unor obiecte mai mult sau mai puţin asemănătoare