Viziunea autorului asupra raportului ficțiune-realitate specifică basmului permite încadrarea operei în cadrul realismului folcloric, Creangă fiind scriitorul care s-a impus în literatura română prin viziunea realist-rurală. În mod original, autorul apropie, uneori până la suprapunere, universal imaginar de satul humuleștean, pe care îl adaptează, augmentează, scripturalizează și textualizează, cu rezultate spectaculoase. Basmul lui Creangă este particularizat lingvistic, prin elemente de umor și oralitate, preluate din limbajul specific țărănesc, localizat. Autorul preia interjecții și exclamații “alelei, trosc-plosc”, expresii populare “vorba ceea, pace bună”, diminutive cu valoarea augmentativă “băuturică, buzișoare”. În cadrul operei, se observă prezența unui narator omniscient, care relatează la persoana a III-a, dar cu particularități de subiectivitate, implicat afectiv în întâmplările expuse. Intervențiile naratorului îl plasează mai puțin în postura de “voce a textului”, ci mai degrabă în ipostaza de povestitor înconjurat de un auditoriu participativ, implicat și el emoțional. Discursul narativ îmbimă judecăți asupra personajelor (“sărmanul Harap-Alb”), asupra actelor acestora (“nebunii de-a lui Ochilă”), considerații generale, digresive (“Lumea asta e pe dos”), simularea unei detașări afective (“Ce-mi pasă mie?) sau interpelarea lectorului considerat a fi un spectator (“Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”). Acestea denotă erudiția paremiologică și oralitatea stilului specifice operelor lui Creangă.